În contextul pluralismului religios al societății contemporane este esențial să cercetăm ceea ce se numește mărturie și ce înseamnă calitatea de martor absolut. În Evangheliile sinoptice vedem că Mântuitorul Hristos se prezintă ca Martor unic al Tatălui care L-a însemnat cu pecetea Lui.
Datorită înțelegerii profunde a acestei condiții, Sfinții Evangheliști își asumă demnitatea și funcția de martori: o formă fundamentală de viață și de experiență spirituală. Există, fără îndoială, și alte forme de expresie pentru relația noastră cu Dumnezeu, cu transcendența Sa: evlavia, cultul, cinstirea, asceza etc. Mărturia, însă, le implică pe toate și este, s-ar zice, ceva mai mult. Pentru a fi instituită martor, trebuie ca ființa să se deposedeze de sine (înțelegem astfel de ce stadiul ultim al martorului este martiriul), să renunțe la sine, pentru a purta de aici înainte prezența atestată, confirmată de Dumnezeu.
Mărturia implică, așadar, o proximitate: martorul se află „acolo”, se menține, este prezent acolo, „vede” și știe. A vedea înseamnă a atinge o stare de atenție care e efectul și fructul acelei deposedări de sine de care vorbeam mai sus. E o stare de atenție și totodată de așteptare, pentru a fi umplut de prezența lui Dumnezeu. Între cele două cuvinte – așteptare, atenție – există de altfel, o legătură intimă. În această stare, spiritul martorului se trezește către un alt tip de percepție, către un alt tip de văz, ceea ce nu îl lipsește, evident, de starea materială, nemijlocită a lumii; însă este un văz care accede la invizibilul vizibilului, la acel loc unde sunt determinate și ființa și sensul a ceea ce este văzut. De aceea, mărturisirea reprezintă o formă de credință pe care am putea-o numi profetică: nu în sensul cunoașterii și prezicerii unor evenimente viitoare; e vorba despre o privire cufundată în ceea ce se află acolo, de față, însă nu e totuși văzut.
